Coincidenţă?
Oare Dan Puric ştie că Vlad Mixich este unul din puţinii jurnalişti români specializaţi pe probleme de sănătate mintală?
conferinţă la CEU
Conferinţa inaugurală a laboratorului de psihologia dezvoltării, pe 15 şi 16. Mare densitate de staruri. Site-ul aici.
Chiar dacă nu mai sunt locuri în sală, vor exista şi proiectoare pe holuri.
- Actualizare 1. 15 ian
Conferinţa a început cu un discurs al rectorului, care a înşirat promisiunile cog. sci., cu ceva gesticulaţie spre aplicaţiile din economie. Nuanţe şi despre caracterul provizoriu al legăturii dintre lab şi dept de filosofie.
Gergely Csibra a ţinut prima prelegere, pe tonuri cunoscute pt cei care l-au mai auzit recent. Tema a fost recunoaşterea intenţiilor de comunicare în copilărie. Noţiunea de intenţie recuperată de la Grice, cu accent pe inducerea unei reacţii în partener, apoi via teoria relevanţei (Sperber în sală), de unde e luată distincţia informare/comunicare. O intenţie de comunicare presupune manipularea unui conţinut informativ. În sensul recunoaşterii – aici e manevra importantă – procesul ar putea fi invers. Teza a fost aşadar că la început copiii detectează că interlocutorii vor să le comunice ceva, fără a fi capabili să înţeleagă ce. Ce a încercat să scoată din experimente Csibra a fost că anumiţi stimuli (feţe, adresare directă, contingenţă etc) îi fac pe copii să rezerve un soi de placeholder pt ceva ce le-ar putea fi transmis.
Alan Leslie a încercat să dezvolte o noţiune esenţialistă a la Susan Gelman despre agenţi, dar eu unul nu am înţeles mare lucru, aşa că nu comentez. (Pt cunoscători – prilej de întrebare tipică pt Hanoch.)
Mark Johnson, fost mentor şi coleg al lui Csibra la Birkbeck, a încercat să distingă între trei modele de dezvoltare a ‘creierului social’. Şi el a fost un prezentator dificil, dar nu la nivelul lui Leslie. Partea centrală a fost despre percepţia feţelor, ideea fiind că iniţial o reţea mai vastă, inclusiv cu elemente subcorticale, operează pentru stimuli care au similarităţi cu feţele, pentru ca apoi, în dezvoltare, această reţea să se focalizeze (micşorare şi specializare) şi să identifice mai bine feţele (vezi de ex. fusiform face area).
Azi mai prezintă Susan Carey.
- Actualizare 2. 15 ian
Carey a vorbit despre perceptia cauzalitatii in primul an de viata, luand ca punct de plecare experimentele clasice ale lui Michotte. La inceput a discutat putin si despre doua familii de teorii filosofice despre cauzalitate – dependenta contrafactuala, respectiv mecanisme de transmisie – pentru a ridica problema legaturii dintre ontogeneza perceptiei cauzalitatii si astfel de analize conceptuale. Problema, cred ca pot spune, e tot in aer. Ideea principala aparata de Carey este ca o anumita schema de interpretare cauzala a evenimentelor percepute nu este modulara – nu tine de ex. doar de ‘contact causality’. Asta ar fi interpretarea ortodoxa, in orice caz cea favorizata, avant-la-lettre (daca la lettre e Fodor), de Michotte. Ca nu e asa ar fi indicat de suprapunerea notiunilor de cauzalitate si ‘intentionalitate’ (probabil ar fi mai bine spus ‘agency’) – experimentele sugereaza de ex. ca pana si o ciocnire este tratata in termeni de tipul agent/pacient. Ca referinta, la repezeala: Saxe & Carey “The Perception of causation in infancy”, mai jos aici.
- Actualizare 3. 16 ian
O zi mai bună decât precedenta, cu două prezentări impresionante – Tomasello şi Gelman – şi discuţii pe măsură. Pe rând şi tot fără pretenţii explicative – dacă vă interesează subiectul, urmaţi linkurile către paginile autorilor.
Michael Tomasello – conduce poate cel mai puternic grup din domeniu, la Max Plank, Leipzig. Preocuparea principală a lui Tomasello de câţiva ani buni pare a fi legată de modul în care funcţionează comunicarea umană – motivul, spus simplu, fiind că aceasta nu are corespondent în lumea animală. Nu este vorba doar de limbaj, ci şi de caracteristici pre- sau paralingvistice. În anii 90, Tomasello a sugerat că diferenţa importantă între noi şi cimpanzei este că noi înţelegem că alţi indivizi au stări interne care le ghidează comportamentul – de ex. că au anumite scopuri când acţionează. Cimpanzeii ar fi înţeles doar distincţia dintre obiecte inanimate şi agenţi, precum şi elemente de bază despre percepţie (a fi văzut, faptul că alţii au văzut un obiect). Se pare însă că cimpanzeii înţeleg, atunci când îi interesează, adică în situaţii de competiţie, mult mai mult, inclusiv faptul că alţii acţionează în vederea atingerii unor obiective. Aşa că Tomasello susţine acum că diferenţa umană ţine de capacitatea de a coopera, într-un sens tehnic al cuvântului. Conceptual, această capacitate este descrisă importând o familie de noţiuni din filosofia acţiunii – centrală este cea de intenţionalitate colectivă [shared intentionality, we-int, joint-int etc.]. Sursa iniţială a fost, cred, Searle. Cum nu e o sursă prea utilizabilă în vederea operaţionalizării, conceptul e trimis acum mai ales în curtea lui Michael Bratman (dar şi în ale altora – M. Gilbert, R. Tuomela).
De o vreme încerc să scriu ceva împotriva acestei idei, dar şi azi am avut dovada că obiecţiile filosofice le-au mai fost servite acestor cercetători fără să facă mare impresie. Ştiu şi ei foarte bine că navighează în ape tulburi. Dacă aruncaţi o privire pe unul din textele mai teoretice, de ex ăsta, veţi vedea ce măcel iese când sunt introduse concepte precum ‘intenţie’. Nu ştiu însă câtă substanţă poate duce o critică de genul ăsta, dacă nu vrei să legiferezi ca Peter Hacker. Şi atunci? Psihologii scriu uneori cu labele de dinapoi, nu se abţin de la speculaţii şi jocuri periculoase cu vorbe mari. Şi sunt alunecoşi când vine vorba de luat la bani mărunţi (cui altcuiva îi place mărunţişul?). Dar şi la conferinţa asta mi s-a părut că sunt totuşi într-o postură mai bună decât outsiderii când vine vorba de interpretarea datelor experimentale. Poate doar dacă le poţi deranja suficient ontologia pe care stau, sau modelul explicativ – caracterizat abstract. N-aş paria pe asta. Chiar dacă sunt din ce în ce mai sceptic că poţi face psihologie cu un picior în normativ, cum e cazul cu psihologia intenţională, şi chiar dacă cineva mult mai deştept ar putea să pună punct ‘revoluţiei cognitive’, măcar inerţia instituţională va continua. Destul spus (dacă nu e clar, mi-a plăcut prezentarea, dar m-a deprimat complet). Mai leg un interviu cu personajul respectiv.
Cum am derapat, mai spun doar că:
Susan Gelman a ţinut cea mai bună prezentare din conferinţă – şi una dintre cele mai bune pe care le-am văzut vreodată – pe teme de esenţialism. Ideea centrală a fost de a studia cum se extinde concepţia esenţialistă despre genuri naturale dincolo de domeniul genurilor biologice. Experimentele descrise încearcă să surprindă rolul originii şi traiectoriei istorice a obiectelor în conceptualizarea acestora.
Dan Sperber a vorbit despre ‘vigilenţă epistemică’ – sugerând că ideea tradiţională că default este să ai încredere în adevărul celor spuse de alţii trebuie nuanţată. E greu de spus cum poate fi default-ul în această formă din momentul în care începem să înţelegem că ceilalţi au credinţe, deci inclusiv că e posibil că unele credinţe să fie false. O paranteză interesantă a fost trimiterea la aparentul paradox creat de coexistenţa grijii faţă de ce ni se spune cu succesul fanatismului religios – mai ales într-un schimb cu Carey Sperber a vorbit despre efecte de grup asupra atitudinii epistemice.
Conferinţa a fost închisă de György Gergely. Şi cum a fost gazdă, despre teoria pedagogiei naturale şi rolul stimulilor ostensivi (e.g. contact vizual) în conceperea unui obiect ca reprezentant (generic) al unui gen nu o să spun nimic. Găsiţi aici.
PS: Remarc un contrast, cu titlul de sociologie extrem de naivă a ştiinţei. La prânz, un doctorant de nu contează unde îmi povestea cum profii ţin cu dinţii de ideile lor şi cum uneori fac cum fac să ‘le dea’ în experiment (nu în sensul alterării datelor, ci în cel al reformulării din mers a ipotezelor sau al nepublicării rezultatelor mai dubioase). Urmărind schimbul final de repici – puţin acid – dintre Tomasello (şi Carey) pe de-o parte, şi Gergely şi Csibra pe de alta, am avut impresia că poate nu e aşa rău că profii ţin la ideile lor. Nu e doar că sunt şi ei oameni cu orgolii şi frustrării şi tot restul oarecum scârbos al aparaturii, nu e doar că unii sunt persoane faine iar alţii deloc. Se vede în dueluri că cei consideraţi mari nu sunt consideraţi aşa gratuit.
Ştiinţa nu e chiar aşa ca în reclame, ca atunci când salivează Dawkins pronunţând ’science’. E niţel mai gri, mai acidă, mai urâţică şi nu mereu devreme acasă – că na, priviţi oglinda. Mai credea cineva în reclame? Acum, şi McD şi leguma bio îşi fac reclamă. Nu-i un motiv să bagi junk pe sub nas doar pt că leguma nu te face nemuritor. Îndoielile privind oamenii sunt nespecifice – şi instalatorii sunt orgolioşi; judo-ul intelectual este însă specific şi eu unul nu ştiu altceva care te poate sălta aşa de la sol precum spectacolul inteligenţei.
3 texte
Am parcurs abia recent – şi parcă nu regret că nu m-am grăbit – ciocnirea dintre Fodor şi Dennett de acum vreo trei ani (Mind & Language) în privinţa explicaţiilor adaptaţioniste. Un draft accidentat al textului lui Fodor e aici. Răspunsul lui Dennett aici. Aşa, ca preview la cartea de Fodor şi Piattelli-Palmarini care apare luna viitoare. (Editare ulterioară, 11 ian: un draft al cap. 3 al cărţii, f probabil scris de MPP, este aici. Teza centrală este că procesele de selecţie au un domeniu de aplicare constrâns sever – de procese chimice şi fizice de exemplu. Un exemplu foarte interesant este cel privind distribuţiile spiralate, după seria Fibonacci, ale multor elemente biologice – frunze sau seminţe ale plantelor de pildă. Probabil că acest fapt nu are nici o legătură cu selecţia naturală sau, mai exact, cu fenomene specific biologice. Iată un experiment care arată cum se distribuie ’spontan’, în aceeaşi manieră, nişte picături magnetizate. Explicaţii aici. În termeni de fapt divers: unul din autorii citaţi este Adrian Bejan, cu un studiu despre constantele din locomoţia animalelor.) Read the rest of this entry »
RfA 3.2
A apărut de câteva zile al doilea număr din volumul 3 al Revistei de Filosofie Analitică:
- István Aranyosi: “Un argument probabilistic pentru teza identităţii minte-creier”
- Valentin Mureşan: “Utilizează Aristotel metoda dialectică în Etica Nicomahică?”
- Graham Priest: “Quine: Naturalismul deşirat”
- Gabriel Gherasim: “Filosofia analitică a istoriei”
- Interviu cu Ion Vezeanu (Grenoble): “Sursa calitativă a filosofiei analitice este continentală”
- Vladimir Borţun: “Robert Nozick: Agenţia dominantă vs. drepturile naturale” [Al doilea câştigător al concursului de eseuri pentru studenţi şi masteranzi, care se desfăşoară şi în 2010: detalii în secţiunea de anunţuri a revistei.]
- Publicaţii şi evenimente
Business Magazin despre studenţii din diaspora
Cover story în Business Magazin (Andrei Năstase) despre studenţii români de la universităţi faimoase din Vest, şi care nu prea vor să se întoarcă în România: “Studenţii de elită — Generaţia pierdută a României“.
[Via Ad Astra]
Tudor Luchian în Science Careers
Science Careers publică în secţiunea “In person” un profil al profesorului Tudor Luchian, care conduce laboratorul de biofizică moleculară şi fizică medicală de la UAIC.
(via realitatea.net – unde se spune greşit că e vorba de un interviu)
Fapt divers 2. Stiati ca…
exista o pseudo-filosofie numita “patafizica”?
Se pare ca unele nume sunt postdestinate.
Patapievici despre obiecte inexistente
Declaraţiile şi contradeclaraţiile privind ultima ispravă a lui HRP mi-au adus aminte de o glumă de-a lui Peter van Inwagen, care-l amuza pe el (şi pe Quine), dar nu şi pe Terence Parsons (Parsons 1982: 365):
Într-o zi prietenul meu Wyman mă informează că e un pasaj la pagina 253 din volumul IV din Opere complete ale lui Meinong în care acesta admite că teoria sa despre obiecte este inconsistentă. Patru ore mai târziu, după căutări fără niciun rezultat, dau buzna în biroul lui Wyman şi-i spun destul de excitat că nu este niciun astfel de pasaj. “Aaa,” spune Wyman, “greşeşti. Este un astfel de pasaj. La urma urmei, l-ai căutat: este ceva ce tu ai căutat. Cred că-ţi pot explica greşeala; deşi este un astfel de pasaj, el nu există. Eroarea ta constă în faptul că nu apreciezi distincţia.” (van Inwagen 1998: 236)
Ce ziceţi, este* Patapievici meinongian?
Notă
* “este” este folosit aici predicativ :p.
Referinţe:
Parsons, T. 1982. “Are There Nonexistent Objects?” American Philosophical Quarterly 19: 365-71.
Van Inwagen, P. 1998. “Meta-Ontology” Erkenntnis 48: 233-50.
Ce cred filosofii
Dacă nu v-aţi săturat de sondaje după ultimele alegeri, aruncaţi un ochi pe rezultatele preliminare ale sondajelor de la PhilPapers. Puteţi afla că, în ciuda unui trop frecvent prin anii ‘80-’90, Quine nu a convins pe mulţi cu argumentele împotriva distincţiilor analitic/sintetic şi a priori/a posteriori, că aproximativ unul din doi filosofi acceptă/tind să accepte fizicalismul şi naturalismul, sau că doar unul din şapte acceptă/tinde să accepte o formă de teism. Have fun!
Fapt divers. Stiati ca…
Potrivit articolului din Wikipedia dedicat celebrului Ion Rimaru, prima victima a tatalui sau, Florea Rimaru, a fost Elena Udrea. Interesant 
“Their first victims even had similar names: Florea first killed Elena Udrea; Ion, Elena Oprea.”
Mare Nigrum
Am descoperit un articol mai vechi din RL care are un subiect exotic – cercetare ştiinţifică, mai exact cercetări cu o navă specializată în Marea Neagră. Nava Mare Nigrum este un bătrân ex-pescador (ultimul din 50, hă-hă, să navigaţi bine!) şi şi-a început noua carieră, cea de cercetare, în 2002, intrând în dotarea Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Geologie şi Geoecologie Marină. Mare Nigrum poate cartografia relieful submarin, poate preleva şi analiza probe stratificate de apă şi sedimente de la mare adâncime, poate face cercetări de geofizică etc. În curând va opera şi un minisubmarin. Mai multe despre navă şi despre laboratoarele şi cercetătorii de la bord în articolul RL şi pe pagina GeoEcoMar aici.
Obama *ucks it up
I’m very much behind everybody, I’m sure, but allow me to express my frustration at the ‘news’ that the person Obama chose to lead the National Institutes of Health (NIH) is Francis Collins. The PhD student from Michigan who told me about it put in terms of ‘that religious maniac’, and she’s more qualified than me to judge the issue. I’ve mentioned Collins’ The Language of God before here, and I don’t have the time or disposition to say more. Except that enthusiasm will eventually wash out, the dust will settle on that Nobel, and then we’ll see how we really stand.
