Calculemus!

Cartea publicată de fostul ambasador al Statelor Unite în România, Jim Rosapepe, împreună cu soţia sa, Sheilah Kast, a produs mici valuri şi prin media autohtone acum ceva timp. Unul din valuri era ridicat de afirmaţia că, dincolo de zgomotul şi mizeriile deceniilor postcomuniste, cursul României este asemănător celui al Italiei postbelice. Rosapepe şi Kast exprimau, din câte mi-am dat seama din surse secundare (e.g.), un optimism moderat accesibil mai mult celor din afară. Privită în contextul său şi în siajul istoriei sale recente, România nu arată în aceşti ani prea rău (în multe privinţe, sunt de acord că este aşa). Dacă “raţiuni economice” -  care acum par a pretinde maiestatea rezervată în vremuri mai bune “raţiunilor de stat” – ne obligă la un regim de veşti cataclismice notate în CAPSLK, poate nu ar fi rău să ne răcorim minţile uzând de detaşarea altora. 

Nu ştiu cât se poate susţine ideea că România repetă ceva din traseul recent al Italiei. Anumite asemănări însă ar trebui evitate. Am văzut ieri un documentar care a rulat la TIFF şi care va rula şi la retrospectiva TIFF din Bucureşti pe 17 iunie. Filmul se cheamă Videocracy şi adună câteva fragmente din subteranele tabloidizării scenei politice din Italia. Vedem de exemplu un domn pe nume Lele Mora, puppeteer, creator de personaje pentru “sticla” berlusconiană,  care îşi exhibă simpatiile mussoliniene zâmbindu-ne cu o căldură uşor erotică. Sau un şantajist care se dă drept haiduc modern: iau de la bogaţi, îmi dau mie. Figura lui Presidente este aproape absentă – ar fi poate redundant, pentru că, aşa cum ne spune un regizor de platou TV, personalitatea lui difuzează în glamour-ul de pe ecran şi de la tribună, în culorile mai vii, în vocile mai stridente, în femeile mai dezbrăcate. O nouă decadenţă romană, cu gladiatoare minore şi barbari farbicaţi, convenabil, acasă.

Noi, în mica Italie a domnilor Voiculescu şi Vântu, a politicii televizate la Taraf  şi B1, ar trebui să să privim cu un oarecare scepticism spre Roma Madre.