Calculemus!

Let us calculate.

Analitic vs. Continental

with 5 comments

Era de aşteptat ca un blog pe care se încearcă promovarea filosofiei analitice să apară şi o astfel de discuţie, şi mă bucur că pot să ofer drept punct de plecare întrebările lui Iulian (din comentariul la postul meu despre traducerile în română), pentru că mi se pare că ating toate chestiunile importante.

In cele mai multe departamente de filosofie din SUA, ceea ce numim „filosofie continentala” este reprezentata doar de un singur profesor, restul filosofilor fiind „analitici”. Desigur, exista exceptii notabile, precum departamentele de filosofie de la Austin (Texas), NY School, Atlanta (Georgia State University), Boston, Notre Dame, ori Tucson (Arizona) si alte citeva.
Problema in Romania pare a fi similara, dar cumva pe dos: prea putina filosofie analitica si prea multa „continentala”. Inteleg ca idealul pentru academia de pretutindeni ar fi convietuirea (daca nu fructuoasa, macar civilizata) a doua stiluri de filosofare (caci in asta vad eu principala diferenta intre cele doua directii). Poate continuam o discutie asupra acestui punct.

Citeva intrebari:
1. Cum sa delimitam ce e „analitic” de ce e „continental”?

2. Care ar fi cauzele succesului filosofiei „continentale” in Romania? Sunt acestea cauze care tin de o asa-numita „traditie”?

3. Ce rol au intelectuali din alte departamente in afirmarea Filosofiei Continentale? Ma gindesc la rolul germanistilor in promovarea heideggerianismului si la cel al francofonilor in sustinerea „derridianismului” (sau de-ridarii).

4. Sunt cele doua tipuri de filosofii mai degraba doua stiluri diferite de a filosofa sau diferenta e de alta natura? (a se vedea si intrebarea 1) Exista ceva inevitabil anti-analitic in stilul continental si ceva absolut anti-continental in stilul analitic, in asa fel incit cele doua sa nu poata comunica? Ma gindesc totusi ca „analitici” precum Hubert Dreyfus ori John Searle (mai recent) fac un efort admirabil de a crea punti peste cele doua tabere. A se urmari, in acest sens, dezbaterea dintre cei doi pe pagina web a departamentului de filosofie de la Berkeley (California).

5. Ce rol au relatiile de putere din academia sau edituri in promovarea filosofiei continentale? Constituie un anumit tip de filosofie doar un „pretext” pentru a promova interese ale anumitor grupuri? Rationamentul pare a fi urmatorul: suntem continentali; filosofia continentala e incompatibila cu cea analitica; deci nu avem de ce sa ne amestecam.Aceasta ar merita o analiza ideologica de felul celor produse de neo-marxisti.

Vă invit să încercaţi un răspuns.

Anunțuri

Written by Stefan Ionescu

Noiembrie 2, 2005 la 10:27 pm

5 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. OK, raspunsurile mele la intrebarile lui Iulian.

    1)Leiter scrie despre distinctia cu pricina la Philosophical Gourmet Reports in doua locuri: aici si aici. Ce as adauga eu la punctul asta: distinctia de „stil” este oarecum derutanta. Daca prin „stil” intelegem constrangeri de tip formal, rigoare argumentativa, claritate si precizie in utilizarea termenilor, atunci filosofia analitica, si nu cea continentala, are stil. Daca ne referim la continut, la bogatia si complexitatea metaforelor, la expresivitate in general, atunci stilul este esential pentru filosofia continental si un simplu accident pentru filosoful analitic tipic. Probabil idealul se plaseaza undeva la mijloc, dar, in tot cazul, nu cred ca stilul ne poate ajuta sa distingem intre cele doua; fiind un predicat bidimensional, e vag, si nu permite trasarea unor granite extensiunilor, desi avem exemple si contraexemple clare (e cam aceeasi situatie cu predicatul „mare”, care poate fi inteles fie ca inaltime, fie ca volum, atunci cand este aplicat la persoane).

    2) Succesele filosofiei continentale in Romania au mai multe cauze. Pe de o parte, generatia interbelica nu a fost influentata serios de Cercul Vienez si logica matematica, din motive istorice si nu numai. Stim cu totii ca Frege a avut o influenta directa doar asupra catorva oameni (Russell, Wittgenstein si Carnap fiind cei mai cunoscuti), acestia din urma fiind relativ tineri si putin cunoscuti in perioada in care Noica si ceilalti isi faceau studiile cu Nae Ionescu. Dupa razboi, ideologia a avut un efect devastator. Dupa criticile lui Lenin din „Materialism si empiriocriticism”, empirismul logic asa cum se dezvolta in SUA si filosofia limbajului comun din Anglia nu puteau fi acceptate ca doctrine filosofice aici. In perioada de deschidere din anii ’70 s-au format cei mai reprezentativi filosofi de azi, din ambele directii; dar in timp ce filosofii analitici (Mircea Flonta, Sorin Vieru si ceilalti) au avut doar un efect local, care astazi se traduce prin modulul de filosofie teoretica de la facultatea din Bucuresti, filosofii continentali (ca Gabriel Liiceanu sau Andrei Plesu) au beneficiat de redescoperirea lui Noica, Cioran si Eliade si s-au putut incadra intr-o anumita „traditie” care a acoperit practic toata tara. Logicienii din alte centre universitare au avut mereu o atitudine ambigua (si din pacate o mai au si astazi). Din punctul meu de vedere, traditia actuala a filosofiei romanesti si continentalizarea acesteia s-a impus intr-un mod necritic, in absenta unei competitii. Generatia interbelica a aparut intr-un loc practic pustiu, iar generatia anilor ’70 a mostenit scena acestora dupa deriva ideologica din anii ’50 si ’60.

    3)Departamentele de filologie si literatura au avut un rol foarte important mai ales in impunerea structuralismului si poststructuralismului. Rolul lor a fost considerabil sporit de mentinerea de catre filosofi a respectului fata de barierele lingvistice si „dificultatile insurmontabile” ale traducerii si intelegerii limbilor „filosofice”. De aceea traducerile filosofice au fost si sunt in continuare facute mai mult de filologi decat de filosofi, iar castigul de expresivitate a limbii romane s-a produs in dauna continutului de idei, care au fost prezentate si mai incalcit decat inainte. Pe de alta parte, mi se pare firesc ca un germanist sa incerce sa traduca Heidegger (care e o provocare pentru el ca specialist al limbii), decat Carnap, care scrie clar si, cu siguranta, anost pentru un filolog.

    4) Cred ca dialogul e posibil atunci cand filosofia e de calitate, si in zona aceea lucreaza si Dreyfus, si Rorty, si Follesdal. Acolo unde e doar virtuozitate lingvistica golita de continut, dialogul e superfluu. Pentru ca vorbim de dialog filosofic.

    5) Aici simt dorinta teribila de a repeta cele spuse la punctul (2). Dar am sa spun o istorie, familiara tuturor, cred. In Jurnalul de la Paltinis este o scena in care Sorin Vieru, entuziasmat de Jaakko Hintikka, daca imi aduc bine aminte, vine sa le prezinte lui Noica si lui Gabriel Liiceanu o carte (Knowledge and Belief, mi se pare). Noica il ridiculizeaza pe Hintikka drept „anglo-saxon”, si il face pe Sorin Vieru sa plece amarat si cu coada intre picioare. Dupa plecarea lui, de fata doar cu Liiceanu, Noica recunoaste ca Hintikka este un ganditor puternic si il lauda pentru cat Aristotel stie, sfatuindu-l apoi pe Liiceanu sa incerce sa faca la fel. Cam asta mi se pare ca a fost si inca mai este atitudinea fata de filosofie analitica la noi in tara: este atacata public, chiar daca in privat este recunoscuta ca un competitor serios pe piata de idei. Si se folosesc diverse mecanisme de putere pentru a se face acest lucru, atat in universitati, cat si de catre edituri. Sunt o multime de anecdote de acest fel, si unele foarte recente (stiu una de la Radu Dudau legata de o propunere de traducere, dar inca il mai astept pe Calculemus!, si poate o va povesti el).

    Stefan Ionescu

    Noiembrie 3, 2005 at 12:08 pm

  2. Excelente observatii, Stef! Vreau sa spun ceva legat de distinctia privind „stilul”. Desigur, „stil” poate fi un termen echivoc, semnificind deopotriva constringeri formale si expresivitate. Eu ma gindeam insa la stil ca desemnind maniera de a proceda filosofic. In sensul asta, filosofia analitica si cea continentala ar avea (1)”metode” diferite si (2) interese de cunoastere diferite.

    (1)
    A se vedea pentru aici disputa dintre Searle si Dreyfus in legatura cu „analiza logica” si „fenomenologia” ca metode specifice de a face filosofie. Textele lui Searle, in special „Limits of Phenomenology”, sunt accesibile la adresa http://socrates.berkeley.edu/%7Ejsearle/articles.html

    As adauga la panoplia continentala atit hermeneutica cit si dialectica de tip hegelian si analiza ideologica de tipul celei produse in cadrul Teoriei Critice. Nu stiu unde as incadra argumente de tip transcendental. Neo-kantieni precum Christine Korsgaard ori Karl Ameriks sunt mai degraba analitici decit continentali, chiar daca folosesc argumente de tip transcendental. Dar un humean precum Bernard Williams? La fel, unde sa incadram neo-aristotelieni precum Martha Nussbaum ori John McDowell? Dar un autor binecunoscut noua, Robert Brandom (mai ales cel din ultima carte)?

    (2)
    Probabil ca autori cu inclinatie istoric-exegetica sau chiar interpretativa (termenii nu sunt sinonimi) pot fi considerati ca tinind de tabara „continentala”: in sensul asta, E. Forster ar fi un filosof continental,in vreme ce Korsgaard ar fi un filosof analitic, desi ambii „se ocupa” de Kant. Primul e un exeget al lui Kant, pe cind Korsgaard dezvolta argumente personale pornind de la Kant (dezvoltind idei kantiene, folosind argumente de tip transcendental); Kant este prezent in fiecare pagina, dar nu ai impresia ca ar fi prezent decit pentru ca e util in formularea unor argumente pentru dezbateri contemporane de felul celor dintre realistii si constructivistii morali.

    Asadar, un criteriu util ar fi interesul de cunoastere al diversilor filosofi: se ocupa ei de un autor clasic pentru a produce o interpretare sau macar o exegeza? (in acest caz am avea de-a face cu un stil continental) sau se folosesc de un autor pentru a rezolva o problema? (aici i-am gasi pe analitici).

    P.S.: Daca cineva acopera ambele zone, atunci e greu sa il calificam. Ar fi insa vital sa arate exact ce este doar pentru scopurile obtinerii unei pozitii. Daca se afla in SUA, ar fi bine sa argumenteze ca e analitic (chiar daca ar folosi dialectica), dar daca se afla in Romania, ar fi bine sa demonstreze (matematic chiar) nu ca e continental, ci ca NU E ANALITIC.

    iulian vamanu

    Noiembrie 3, 2005 at 4:11 pm

  3. Volumul editat de James H. Fetzer si George Schlesinger si intitulat *Principles of philosophical reasoning* (1984) contine citeva texte semnificative pentru dezbaterea noastra. In special, as aminti un text de Douglas Berggren, „Transcendental and Dialectical Thinking”, care incearca sa apropie cele doua „stiluri” despre care vorbim.

    Ar fi interesant sa identificam (daca nu chiar sa discutam) autori si texte care se situeaza la granita dintre cele doua stiluri (luind in calcul eventual cele doua criterii pe care le-am amintit, anume metoda filosofica si interesul de cunoastere). Ce exemple va vin in minte?

    Am putea vedea drept posibil alt criteriu de distinctie statutul aparte al subiectivitatii si limbajului in cele doua tipuri de discurs filosofic? Cu alte cuvinte, asuma cele doua stiluri o conceptie diferita despre subiectivitate, spre exemplu?

    iulian vamanu

    Noiembrie 3, 2005 at 4:51 pm

  4. M-am uitat si eu peste disputa Searle-Dreyfus. Asa cum prezinta Searle problema in „Limits of Phenomenology”, analiza logica ar fi identificarea „conditiilor de adevar si a altor conditii de satisfacere” care dau „structura logica a fenomenelor”, metoda nefiind exemplificata doar de analiza logica a limbajului facuta de „Russell, Tarski, Frege, Austin”. Ultima remarca mi se pare un raspuns (poate indirect) la critica adusa lui Dummett cand a identificat filosofia analitica cu filosofia limbajului, si i s-au adus in atentie filosofi care nu investigheaza limbajul, ci fenomenele (pentru mine asta e o problema neinteresanta, pentru ca sunt deflationist: cum spunea Quine in The Philosophy of Logic, „predicatul adevarului ne reaminteste ca, in ciuda ascensiunii tehnice la vorbitul despre enunturi, privirea noastra e indreptata asupra lumii.”) Din punctul asta de vedere, „analiza logica”, fara alte determinari, ii caracterizeaza si pe Carnap, si pe Gareth Evans, si filosofia limbajului, si metafizica (in varianta D. Lewis, P. van Inwagen sau E.J. Lowe).

    Pe de alta parte, ma tem ca delimitarea metodei ca „analiza logica” este prea permisiva, si nu blocheaza pretentiile unor filosofi tipici continentali de a indica „structura logica a fenomenelor”. Nu imi vin in minte exemple foarte concrete, dar cel putin in cazul lui Hegel cred ca e destul de corect, si am senzatia ca am mai intalnit pretentii de tipul asta (nu doar la Lupasco). „Structura” si „logica” pot fi aplicati oricum. Cand Heidegger vorbeste despre „prestructurile preintelegerii” (simpatic Searle cu „Dreyfus intotdeauna deja m-a inteles”, nu?), ce face aceste „prestructuri” non-logice?

    In ceea ce priveste interesele de cunoastere (rezolvare de probleme vs. exegeza, sau mai curand as spune rescriere a istoriei filosofiei), iarasi nu cred ca poate fi un criteriu teribil de folositor. Sunt filosofi continentali tipici care incearca sa rezolve probleme (numai ca folosind metode diferite de „analiza logica”; Foucault si genealogia cred ca poate fi un exemplu) si avem deja istorii ale filosofiei analitice, care au un scop pur exegetic (probabil cartea cea noua a lui Soames; nu am vazut-o, dar stiu ca se discuta mult despre ea). BTW, ceea ce facem noi aici e filosofie analitica sau continentala? Demarcatia e o problema filosofica, sau o chestiune exegetica?

    Poate ca o distinctie doctrinara e mai utila. Anume, filosofia continentala ar fi idealismul clasic german, marxismul, fenomenologia si hermeneutica, structuralismul si poststructuralismul si teoria critica. Pentru filosofia analitica, e ceva mai dificil; putem descrie doctrine sau scoli ca pozitivism logic, empirism logic, filosofia limbajului comun, scoala poloneza de logica, eventual „planul Canberra”, dar majoritatea filosofilor contemporani nu pot fi incadrati in astfel de scoli/doctrine. Etichete ca „naturalism” sau „anti-realism” nu mi se par potrivite, desi naturalismul caracterizeaza o buna parte a filosofilor analitici din ultimii 50 de ani. Am avea apoi granitele vagi: unde incadram pragmatismul (in special pragmatismul actual, cu autori ca Rorty, Brandom sau McDowell, care extrag copios consecinte din ambele traditii) sau feminismul (vezi articolul despre feminismul analitic din Stanford Encyclopedia of Philosophy)?

    Cred ca nu se pot formula conditii necesare si suficiente pentru distinctia noastra, cu alte cuvinte e o distinctie vaga (in plus, una pentru care nu ne ajuta cu nimic o teorie epistemica). Avem pe de o parte exemple si contraexemple clare, pentru identificarea carora cel mai probabil trebuie sa combinam criteriul metodei cu cel doctrinar, iar pe de alta parte cazuri-limita. Problema pe care o vad eu e de a decide cum tratam un enunt ca „Rorty e un filosof analitic.” Fie sustinem ca e lipsit de valoare de adevar, e intr-un gol de valorizare (si enuntul „Fie Rorty e un filosof analitic, fie nu este.” este un adevar al logicii clasice), fie sustinem ca el are o valoare de adevar non-clasica („nedefinitul” ca a treia valoare de adevar, aglomerarea de valorizare, sau o valoare fuzzy), enuntul „Rorty nu este nici analitic, nici continental” este un adevar al unei logici neclasice. In ce ma priveste, si supervaluationismul, si dialetheismul mi se par versiuni atractive (dar din motive diferite), asa ca nu am sa ma pronunt inca.

    P.S. In ceea ce priveste filosofii romani nu cred ca avem cazuri limita, asa ca putem folosi supervaluationismul, ca pastreaza logica clasica.

    Stefan Ionescu

    Noiembrie 10, 2005 at 11:01 am

  5. Legat de discutia despre distinctia analitic/continental va atrag atentia asupra unei discutii similare pe blog-ul lui Bian Leiter, unde blogger-oaspete de onoare este Jason Stanley. Iata ce scrie acesta, printre altele:

    „So if the conclusions don’t distinguish clear instances of analytic philosophy from clear instances of continental philosophy, what does? I am certainly no scholar of continental philosophy. But one hypothesis worth entertaining is that it’s the style in which the philosophy is done which distinguishes it from analytic philosophy, or more precisely, the kind of considerations that are provided (often for very similar conclusions). While an analytic philosopher might give certain arguments for relativism about truth, or the social dimension of rationality, she will do so in such a way as to make vivid her commitment to an inter-subjective standard of rationality or truth according to which her arguments can be judged. In contrast, perhaps continental philosophers (…) intend the literary style in which they make their arguments to underscore their view that there is only a spurious distinction between allegedly epistemically pure, truth-tracking disciplines, on the one hand, and literature, on the other.”

    Pentru restul discutiei, a se vedea:
    http://leiterreports.typepad.com/blog/2005/11/analytic_and_co.html#comments

    Iulian Vamanu

    Noiembrie 28, 2005 at 11:49 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: