Calculemus!

Let us calculate.

Centenar Quine

with one comment

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Willard Van Orman Quine (25 iunie 1908—25 decembrie 2000), poate cel mai influent filosof american al tuturor timpurilor, şi cu siguranţă unul dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului trecut. Influenţat de Frege, Russell şi Carnap, Quine a fost, la Harvard, profesorul lui David Lewis, Donald Davidson, Daniel Dennett, Gilbert Harman şi Charles Parsons, între alţii. Cu Quine şi, din 1965, Hilary Putnam, departamentul de filosofie de la Harvard a dominat filosofia analitică în a doua jumătate a secolului trecut.

Quine şi-a început cariera academică prin contribuţii la dezvoltarea logicii matematice şi a avut un rol foarte important în crearea comunităţii de logicieni din Statele Unite (i-a ajutat pe Carnap şi Tarski să emigreze, a coordonat disertaţiile unor logicieni importanţi, a scris câteva manuale care stau încă la baza didacticii moderne a logicii, bazată pe studiul logicii predicatelor de ordinul întâi cu identitate, cu semantică de tip tarskian, şi cu deducţie naturală gentzeniană pentru teoria demonstraţiei). Quine a apărat logica de ordinul întâi ca neparadoxală (consistentă şi completă), un „exemplu de claritate, eleganţă şi eficienţă” (Quine 1970: 85), şi a pus-o la lucru în metafizică, în „On What There Is” (1948): traducerea enunţurilor ştiinţifice în limbajul predicatelor de ordinul intâi, al variabilelor şi cuantificatorilor este suficient pentru a determina angajamentele ontologice ale unei teorii, sau, mai faimos, „a fi înseamnă a fi valoarea unei variabile legate” (1948: 15).

Quine a devenit faimos în anii ’50-’60 pentru critica distincţiei dintre enunţuri analitice şi enunţuri sintetice („Two Dogmas of Empiricism„, 1951) şi argumentul indeterminării traducerii radicale (Word and Object, 1960). Aceste argumente, împreună cu teza subdeterminării teoriilor ştiinţifice de către evidenţă, sunt folosite pentru a susţine holismul semantic: semnificaţia expresiilor dintr-un limbaj (sau a conceptelor dintr-o teorie) este determinată nu individual, ci de întregul limbaj/ întreaga teorie (sau, cel puţin, de un fragment suficient de cuprinzător). Deşi teza înrudită a holismului epistemologic (nici un enunţ nu este confirmat de experienţă în mod izolat, ci numai prin participarea sa la o teorie ştiinţifică) este larg acceptată de către filosofii contemporani, celelalte au fost sursa unor dezbateri extrem de animate, dar nu în totalitate satisfăcătoare (Dennett scrie chiar, în ultima lui carte (2007: 387), că dezbaterea dintre Quine şi criticii săi nu a mai avansat din 1974, anul publicării unui simpozion despre Word and Object!)

Poate cea mai mare influenţă însă a avut-o Quine în promovarea naturalismului filosofic. Deşi mulţi filosofi americani de la începutul secolului trecut se declarau naturalişti (vezi Kim 2003), Quine a dat un suflu nou mişcării prin concentrarea pe o concepţie metodologică (filosofia şi ştiinţele—de la matematică şi fizică până la istorie şi economie—sunt continue în spectrul activităţilor omeneşti), iar nu metafizică (naturalismul era înţeles de Dewey, Nagel şi Roy W. Sellars ca opus al „supranaturalismului”). „Epistemologia naturalizată”, de pildă, este un „capitol al psihologiei” (Quine 1969: 82) prin faptul că investigaţia arhitecturii şi dinamicii sistemelor noastre de convingeri trebuie să facă uz de rezultatele investigaţiilor empirice ale psihologilor şi neurofiziologilor, şi mai puţin de metodele tradiţionale ale filosofiei (în speţă, analiza conceptuală şi raţionamente a priori). Similar, metafizica naturalizată ar trebui să ţină cont de teoriile ştiinţifice cele mai bune ale momentului mai mult decât de schemele conceptuale tradiţionale (de pildă, modelul standard al particulelor elementare ar trebui să ghideze cercetările ontologice mai curând decât categoriile lui Aristotel). Deşi versiunea quineană de naturalism este foarte radicală şi are destul de puţini susţinători astăzi, filosofi extrem de diverşi ca Dennett, Alvin Goldman, David Armstrong, Philip Kitcher sau David Chalmers se declară naturalişti, pentru că pretind propriilor concepţii armonizarea (cel puţin) cu descoperirile ştiinţifice relevante.

În limba română Quine a fost tradus foarte puţin; timp de mai bine de 30 de ani, traducerea din „Două dogme ale empirismului” (în Epistemologie. Orientări contemporane, ed. Ilie Pârvu, Bucureşti: Editura Politică, 1974) a fost singura tradurecere. În 2007 a apărut Ţesătura opiniilor la Paralela 45 (traducere de Mircea Dumitru; recenzie în ID aici), iar SRfA pregăteşte din câte înţeleg mai multe traduceri; anul acesta este programată Relativitatea ontologiei la Humanitas. Până va apărea o traducere autorizată, cei curioşi pot citi „Despre ceea ce este” aici (.pdf)

Centenarul Quine va fi marcat de o serie de conferinţe şi simpozioane din Peru până în Norvegia: o listă este disponibilă pe wvquine.org. În Revista de Filosofie Analitică se anunţă (p. 112) un simpozion omagial Quine, între 8 şi 10 noiembrie, la Bucureşti. Se pare că vor participa Graham Priest, Gabriel Sandu, Fred Kroon şi Alex Orenstein.

Referinţe
Dennett, D.

  • 2007. Breaking the Spell. Religion as a Natural Phenomenon, Penguin Books.

Kim, J.

Quine, W.V.O.

Anunțuri

Written by Stefan Ionescu

Iunie 25, 2008 la 6:32 pm

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. […] W.V.O. Quine” e o serie de 7 interviuri (lungi! o oră jumate-două ore fiecare) cu Quine produs de Philosophy International pe la începutul anilor ‘90, după cât se pare (nu […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: