Calculemus!

Let us calculate.

Ryleenii nu simulează

with 3 comments

Aproape de finalul celui de-al doilea capitol din The Concept of Mind (pp.52-57), Ryle atacă ideea că înţelegem stările mentale ale altora prin analogie. Argumentul criticat este următorul:

  1. Există legături sistematice între stări mentale şi comportament. [A]
  2. Am acces (privilegiat) la propriile mele stări mentale.
  3. Am acces la propriul comportament.
  4. Pot determina corelaţii între stările mele mentale şi comportamentul meu. [1-3]
  5. Corelaţiile dintre stările mentale şi comportament sunt universale. [A]
  6. Am acces la comportamentul altora.
  7. Pot determina stările mentale ale altora. [4-6]

Pe scurt argumentul spune: dacă faci ca mine, gândeşti sau simţi ca mine:

…the consolatory amendment is sometimes made that, since a person is directly aware of the correlations between his own private experiences and his own overt actions, he can understand the performances of others by imputing to them a similar correlation. Understanding is still psychological divining, but it is divination reinforced by analogies from the diviner’s direct observation of the correlations between his own inner and outer lives.(p.52)

Ryle nu acceptă noţiunea de stări mentale în sensul de entităţi „interne” sau „private” implicate într-o mecanică paralelă, deci pentru el nu e nimic de corelat sau de determinat. Chiar dacă noţiunea de acces privilegiat ar putea fi salvată, ea nu ar ilumina în vreun fel un drum către ceilalţi:

even if a person did enjoy a privileged illumination in the ascription of mental-conduct concepts to his own performances, his supposed analogical argument to the mental processes of others would be completely fallacious.

Două întrebări: pe cine atacă Ryle (nu prea există referinţe în TCoM)? De ce „raţionamentul analogic” nu duce nicăieri?

Nu pot paria pe un răspuns pentru prima întrebare. A.J. Ayer a fost o sugestie, dar de ex. „One’s Knowledge of Other Minds” – care începe chiar cu o formalizare a argumentului analogiei, pe care îl apără – a fost publicat în 1953 şi face referire la Ryle. Dacă nu este vorba de o sursă recentă – din perspectiva lui Ryle (poate mă ajută cineva?), atunci nu e greu de indicat posibile ţinte.

Gordon şi Goldman, căutând precursori ai teoriei simulării – versiunea contemporană a analogiei – citează din Hume, Adam Smith, Darwin, dar şi Poe sau Nietzsche. Darwin e un exemplu interesant, pentru că anticipează, vorbind de corelaţii înnăscute, un curent din psihologia dezvoltării de acum, i.e. ideea că există corespondenţe programate genetic între acţiune sau expresie şi înţelegerea acţiunilor sau expresiilor (vezi de ex. experimentele lui Andrew Meltzoff). Iată un pasaj din ultimul capitol din The Expression of the Emotions in Man and Animals:

As most of the movements of expression must have been gradually acquired, afterwards becoming instinctive, there seems to be some degree of a priori probability that their recognition would likewise have become instinctive. […] It is however extremely difficult to prove that our children instinctively recognize any expression. I attended to this point in my first-born infant, who could not have learnt anything by associating with other children, and I was convinced that he understood a smile and received pleasure from seeing one, answering it by another, at much too early an age to have learnt anything by experience. When this child was about four months old, I made in his presence many odd noises and strange grimaces, and tried to look savage; but the noises, if not too loud, as well as the grimaces, were all taken as good jokes; and I attributed this at the time to their being preceded or accompanied by smiles. When five months old, he seemed to understand a compassionate, expression and tone of voice. When a few days over six months old, his nurse pretended to cry, and I saw that his face instantly assumed a melancholy expression, with the corners of the mouth strongly depressed; now this child could rarely have seen any other child crying, and never a grown-up person crying, and I should doubt whether at so early an age he could have reasoned on the subject. Therefore it seems to me that an innate feeling must have told him that the pretended crying of his nurse expressed grief; and this through the instinct of sympathy excited grief in him.

E mai simplu de răspuns la a doua întrebare. Ryle crede că este vorba, în cel mai bun caz, de un raţionament inductiv prost. Nu putem asuma că există corelaţii stabile între stări mentale şi comportament, şi în nici un caz că aproximativ aceleaşi corelaţii se aplică tuturor.

Mă întrebam de ce o reacţie la Ryle nu există – din câte ştiu – în textele simulaţioniştilor. Răspuns la tipul respectiv de critică există. Goldman spune în câteva rânduri în Simulating Minds (e.g. 1.2) că determinarea stărilor mentale nu trebuie să satisfacă standarde epistemologice – trebuie doar să funcţioneze. Nu e de mirare că spune aşa ceva, ţinând cont de preferinţele sale în epistemologie. Nu cred că e un răspuns suficient. Şi oricum, Ryle ar merita atenţie, măcar pentru că ridiculizează avant-la-lettre jargonul teoriei simulării (vezi e.g. enactment imagination la Goldman). Câteva citate, pentru cine nu şi-a pierdut răbdarea :

Nor, again, does this account of understanding require or encourage us to postulate any mysterious electric sympathies between kindred souls. Whether or not the hearts of two chessplayers beat as one, which they will not do if they are opponents, their ability to follow one another’s play depends not on this valvular coincidence but upon their competence at chess, their interest in this game and their acquired familiarity with one another’s methods of playing. (p.55)

By re-enacting your overt actions I re-live your private experiences. (p.57)

Though minds are inaccessible to one another, they may be said to resonate, like tuning-forks, in harmony with one another, though unfortunately they would never know it. I cannot literally share your experiences, but some of our experiences may somehow chime together, though we cannot be aware of their doing so, in a manner which almost amounts to genuine communion. In the- most fortunate cases we may resemble two incurably deaf men singing in tune and in time with one another. But we need not dwell on such embellishments to a theory which is radically false. (p.57)

Anunțuri

Written by George

Ianuarie 26, 2009 la 2:51 pm

3 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Argumentul analogiei este legat, in principal, de numele lui J.S. Mill (An Examination of Sir William Hamilton’s Philosophy, 1865). Dar se spune ca argumentul l-am putea deduce din meditatiile lui Descartes. Alte nume care sunt clar asociate sunt:

    George Berkeley (Principles of Human Knowledge, 1710) – Principle 140: OUR IDEA OF SPIRIT. – In a large sense, indeed, we may be said to have an idea or rather a notion of spirit; that is, we understand the meaning of the word, otherwise we could not affirm or deny anything of it. Moreover, as we conceive the ideas that are in the minds of other spirits by means of our own, which we suppose to be resemblances of them; so we know other spirits by means of our own soul.

    Bertrand Russell (Human Knowledge: Its Scope and Limits, 1948).

    István Aranyosi

    Ianuarie 27, 2009 at 8:18 am

  2. Multumesc.
    Cred ca incep cu Russell – revin dupa ce imi fac o idee.

    George

    Ianuarie 27, 2009 at 1:49 pm

  3. Cu întârziere, István.
    M-am uitat prin HK a lui Russell. Din câte îmi dau seama, discută în trecere despre analogie în prima parte a cărţii – capitolul VI, The Science of Mind. Ar trebui să aflăm de acolo despre domeniul şi specificul cercetării psihologice, dar nu prea se întâmplă asta. Relevant pentru argumentul analogiei, Russell este foarte decis să salveze introspecţia relativizând en passant distincţia date publice/private.

    Ce e public e public ca urmare a unui proces inferenţial în care intrările sunt mereu date „psihologice” – paradigmatic, senzaţii ale unui individ. Bănuiesc că afirmaţia că toate ştiinţele au în mod necesar o componentă psihologică ne sună bizar azi. Dacă au aşa ceva, probabil e vorba de sensul preferat de Ryle (nu că aş fi total de acord) – psihologia are ce să ne spună acolo unde nu avem idee de ce facem ce facem, sau de ce, de ex, percepem într-un anume fel. Astronomii trebuie să înveţe să folosească periferia câmpului vizual din motive de structură a retinei – şi cam aici se opreşte psihologia/fiziologia pt ei.

    Cât despre inferenţa la conţinuturile altor minţi, e până la urmă o specie a unui proces general, cu menţiunea că ieşirile se referă la stări de fapt care de multe ori nu pot fi observate. Capitolul VIII din partea a VI-a, unde analogia e discutată preţ de câteva pagini, compară de exemplu inferenţa de la un comportament la o credinţă, cu cea de la tunet la fulger. Legăturile cauzale ar fi cele care susţin în ambele cazuri raţionamente analogice. În cel mai bun caz, Russell spune prea puţin.

    Am aruncat o privire şi prin Mill, încercând să mă ghidez după cuprinsul cărţii, apoi după căutare de termeni cheie. N-am reuşit încă să localizez ceva relevant.

    George

    Martie 3, 2009 at 3:18 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: