Calculemus!

Let us calculate.

„If he hadn’t run out of whitewash, he would have bankrupted every boy in the village.”

with 2 comments

Să greşeşti e omeneşte, dar să insişti pe căile erorii e diabolic. Presupun că sunt printre cei care insistă. Într-un context petrecăreţ, acum câteva zile, am făcut imprudenţa de a mă intercala în conversaţia unor colegi (A şi R) învechiţi într-ale filosofiei politice. A e de la Andrei, R nu. Tema discuţiei nu prea are importanţă. Dar naivitatea mea a ieşit destul de repede la suprafaţă (problemă de densitate a ideaţiei). Mai întâi m-am dovedit „intervenţionist” pentru că nu prea înţeleg de ce hate speech-ul e ceva de protejat. „Şi atunci interzicem Neguţătorul din Veneţia?”, am fost întrebat răbdător şi retoric. „Pante alunecoase 101” – aşa te vindeci de naivitate. Sau nu. Nu-mi trece, contemplând lipsa de aderenţă a pantelor respective, o senzaţie de vertij logic. Să nu te îngrijoreze că nu poţi (?) distinge „principial” (?) între Shakespeare şi KKK – înţelegeţi penibilul condiţiei mele? (Vezi şi distincţia sofistică dintre discurs ofensator „indiferent de modalitate” şi injurie de aici.)

Probabil am amestecat felurile de bere, pentru că situaţia mea deja jenantă a căpătat nuanţe caricaturale. Nu numai că am sugerat un rol mai robust al statului în politicile de educaţie (exemplul cu manualele creaţioniste de biologie proaspăt excretate şi în România îmi excită nocioceptorii). Am spus că politicile publice fundamentale pentru o societate pot fi raportate la o viziune substanţială în care o componentă ar fi ce ştim despre noi înşine. Am pronunţat una din sintagmele de 11 litere care încep cu N. Natura umană. Nu vă va fi greu să vă imaginaţi globii oculari ai colegilor mei executând rotaţii nenaturale către ora 12. Aşa se trece de la naivitate ignorantă (pe care o tolerezi cu un zâmbet suveran) la vină (pe care nu).

Ce e cu adevărat trist pentru mine e că ipoteza amestecului de intoxicanţi e falsă. Am zis deja că sunt dintre cei care insistă. Nu văd nimic excepţional, sau foarte problematic, în a lucra cu ipoteza că suntem o specie sculptată de o anumită istorie, istorie care a lăsat ipso facto urme în ceea ce suntem. Istoria noastră în acest sens determină în parte istoria noastră în sensul de conţinut al manualelor de istorie. Pariam, împotriva colegilor mei, pe instituţii care să constrângă pe cât posibil inerţia moştenirii noastre întunecate. Fundamentalismul religios – şi religia e parte din zestrea de care vorbesc – e catastrofal şi nici o pantă dată cu vaselină filosofică nu mă va convinge de altceva. Agresivitatea tribală (să scriu identity politics?), suspiciunea faţă de străini, inteligenţa strategică construită de starea semi-permanentă de conflict din care ne-am născut sunt teribil de periculoase când stăm călare pe mii de arme de distrugere în masă. E absurd de exemplu că două state aliate – Franţa şi Marea Britanie – reuşesc în 2009 să-şi ciocnească în Atlantic două din cele patru submarine nucleare purtătoare de rachete balistice aflate în misiune de patrulare (au opt în total împreună). Războiul rece s-a terminat, strategia „forţelor de descurajare” nu. Descurajare = orice atac implică distrugere reciprocă.

Cărţi „sfinte” scrise acum x ani n-au ce să ne spună despre ce avem de făcut. Nu avem nevoie de coeziune tribală ca să ştim „cine suntem”. Arme de sute de ori mai puternice decât bomba de la Hiroshima nu sunt nici topoare, nici mitraliere. Dar îl lăsăm pe dumnezeu să ne ducă de mână în infern (e.g. se fac 20 de ani de la fatwa împotriva lui Rushdie zilele astea), ne legăm cu steaguri la ochi şi plătim miliarde ca să jonglăm cu distrugerea totală. Şi asta nu spune nimic despre noi?

Cu gândurile astea ruşinoase am început să citesc Blank Slate a lui Pinker, o tentativă de a reabilita ideea de natură umană. După două capitole şi puţin cartea îmi pare decentă. Nu e o lucrare cu pretenţii academice – Pinker scrie în general pentru un public educat, dar fără un interes special în tema respectivă. Nu e greu de strâmbat din nas la cum scrie Pinker, dacă aştepţi rigoarea unui tratat. Dar ideea fundamentală mi se pare corectă: există o problemă gravă în ştiinţele sociale, în zone ale filosofiei şi în cultura Vestului în sens larg. Problema este credinţa falsă că oamenii sunt fiinţe care s-au eliberat de propria biologie şi care, în ceea ce contează, se pot (sau pot fi) inventa(ţi) şi construi(ţi) cultural oricum. Mai mult – dar asta e oarecum opţional – toate aceste „proiecte” ar trebui privite cu un amestec de fascinaţie, timiditate şi respect mut. Nici trinitatea asta nu mă convinge, nu cred că mai surprind prin lipsa de înţelegere.

Închei cu un extras din ultima conferinţă la care am asistat în minunatul nostru departament. Un alt filosof politic ne spune că prima generaţie de lideri comunişti în Europa de Est era formată din revoluţionari. Oameni care doreau putere şi schimbarea radicală a societăţii, dar nu avere, semne burgheze de status şamd. A doua generaţie, în schimb, nu dădea doi bani pe idealuri, dar aprecia banii. Pe ăştia, conclude elegant domnul respectiv, îi putem înţelege, sunt oameni „normali”. „Doreau să fie bogaţi. Asta vreau şi eu.” Contrastul explică apoi tot felul de lucruri. Foarte frumos. Mă gândesc totuşi la prima generaţie de comunişti români. Cine s-a mutat în casele naţionalizate? Cine şi-a trimis copiii la studiu în străinătate? Cine mergea în Volgi negre? Am fost de vreo două ori la reşedinţa ambasadorului SUA la Bucureşti, fosta reşedinţă a Anei Pauker. Nu doar că e vorba de o vilă burgheză într-un cartier burghez. Dar alte două case de pe Kiseleff au fost demolate ca să facă loc unui parculeţ privat pentru doamna revoluţionar şi s-a construit o piscină acoperită. Asta era în spatele gardului. Pe gard erau vopsite idealurile. Cândva – şi mutatis mutandis asta le-aş spune şi colegilor mei – ar trebui să recitim Tom Sawyer, să ne amintim cum funcţionează vopsitul gardurilor şi să ne păzim de el ca de dracu, pentru ca asta e.

Anunțuri

Written by George

Februarie 19, 2009 la 7:28 pm

Publicat în Blah, RO

Tagged with ,

2 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. […] Negutatorul din Venetia, piesa lui Shakespeare?” Uluit de o asemenea intrebare, George a raspuns aici. Pe moment nu am intrat prea mult in discutie – stiam despre subiectul general al piesei, dar nu […]

  2. Poate trebuie mentionata aici, cu obisnuitul rol de termoreglare a mintii, recenzia lui Simon Blackburn la cartea lui Pinker. E aici.
    Blackburn e sceptic si are motive bune sa fie asa, dar nu cred ca intotdeauna Pinker se lupta cu un om de paie. Unii demoni sunt reali (vezi textul).

    George

    Martie 19, 2009 at 1:50 am


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: