Calculemus!

Let us calculate.

conferinţă la CEU

leave a comment »

Conferinţa inaugurală a laboratorului de psihologia dezvoltării, pe 15 şi 16. Mare densitate de staruri. Site-ul aici.

Chiar dacă nu mai sunt locuri în sală, vor exista şi proiectoare pe holuri.

  • Actualizare 1. 15 ian

Conferinţa a început cu un discurs al rectorului, care a înşirat promisiunile cog. sci., cu ceva gesticulaţie spre aplicaţiile din economie. Nuanţe şi despre caracterul provizoriu al legăturii dintre lab şi dept de filosofie.

Gergely Csibra a ţinut prima prelegere, pe tonuri cunoscute pt cei care l-au mai auzit recent. Tema a fost recunoaşterea intenţiilor de comunicare în copilărie. Noţiunea de intenţie recuperată de la Grice, cu accent pe inducerea unei reacţii în partener, apoi via teoria relevanţei (Sperber în sală), de unde e luată distincţia informare/comunicare. O intenţie de comunicare presupune manipularea unui conţinut informativ. În sensul recunoaşterii – aici e manevra importantă – procesul ar putea fi invers. Teza a fost aşadar că la început copiii detectează că interlocutorii vor să le comunice ceva, fără a fi capabili să înţeleagă ce. Ce a încercat să scoată din experimente Csibra a fost că anumiţi stimuli (feţe, adresare directă, contingenţă etc) îi fac pe copii să rezerve un soi de placeholder pt ceva ce le-ar putea fi transmis.

Alan Leslie a încercat să dezvolte o noţiune esenţialistă a la Susan Gelman despre agenţi, dar eu unul nu am înţeles mare lucru, aşa că nu comentez. (Pt cunoscători – prilej de întrebare tipică pt Hanoch.)

Mark Johnson, fost mentor şi  coleg al lui Csibra la Birkbeck, a încercat să distingă între trei modele de dezvoltare a ‘creierului social’. Şi el a fost un prezentator dificil, dar nu la nivelul lui Leslie. Partea centrală a fost despre percepţia feţelor, ideea fiind că iniţial o reţea mai vastă, inclusiv cu elemente subcorticale, operează pentru stimuli care au similarităţi cu feţele, pentru ca apoi, în dezvoltare, această reţea să se focalizeze (micşorare şi specializare) şi să identifice mai bine feţele (vezi de ex. fusiform face area).

Azi mai prezintă Susan Carey.

  • Actualizare 2. 15 ian

Carey a vorbit despre perceptia cauzalitatii in primul an de viata, luand ca punct de plecare experimentele clasice ale lui Michotte. La inceput a discutat putin si despre doua familii de teorii filosofice despre cauzalitate – dependenta contrafactuala, respectiv mecanisme de transmisie – pentru a ridica problema legaturii dintre ontogeneza perceptiei cauzalitatii si astfel de analize conceptuale. Problema, cred ca pot spune, e tot in aer. Ideea principala aparata de Carey este ca o anumita schema de interpretare cauzala a evenimentelor percepute nu este modulara – nu tine de ex. doar de ‘contact causality’. Asta ar fi interpretarea ortodoxa, in orice caz cea favorizata, avant-la-lettre (daca la lettre e Fodor), de Michotte. Ca nu e asa ar fi indicat de suprapunerea notiunilor de cauzalitate si ‘intentionalitate’ (probabil ar fi mai bine spus ‘agency’) – experimentele sugereaza de ex. ca pana si o ciocnire este tratata in termeni de tipul agent/pacient. Ca referinta, la repezeala: Saxe & Carey „The Perception of causation in infancy”, mai jos aici.

  • Actualizare 3. 16 ian

O zi mai bună decât precedenta, cu două prezentări impresionante – Tomasello şi Gelman – şi discuţii pe măsură. Pe rând şi tot fără pretenţii explicative – dacă vă interesează subiectul, urmaţi linkurile către paginile autorilor.

Michael Tomasello – conduce poate cel mai puternic grup din domeniu, la Max Plank, Leipzig. Preocuparea principală a lui Tomasello de câţiva ani buni pare a fi legată de modul în care funcţionează comunicarea umană – motivul, spus simplu, fiind că aceasta nu are corespondent în lumea animală. Nu este vorba doar de limbaj, ci şi de caracteristici pre- sau paralingvistice. În anii 90, Tomasello a sugerat că diferenţa importantă între noi şi cimpanzei este că noi înţelegem că alţi indivizi au stări interne care le ghidează comportamentul – de ex. că au anumite scopuri când acţionează. Cimpanzeii ar fi înţeles doar distincţia dintre obiecte inanimate şi agenţi, precum şi elemente de bază despre percepţie (a fi văzut, faptul că alţii au văzut un obiect). Se pare însă că cimpanzeii înţeleg, atunci când îi interesează, adică în situaţii de competiţie, mult mai mult, inclusiv faptul că alţii acţionează în vederea atingerii unor obiective. Aşa că Tomasello susţine acum că diferenţa umană ţine de capacitatea de a coopera, într-un sens tehnic al cuvântului. Conceptual, această capacitate este descrisă importând o familie de noţiuni din filosofia acţiunii – centrală este cea de intenţionalitate colectivă [shared intentionality, we-int, joint-int etc.]. Sursa iniţială a fost, cred, Searle. Cum nu e o sursă prea utilizabilă în vederea operaţionalizării, conceptul e trimis acum mai ales în curtea lui Michael Bratman (dar şi în ale altora – M. Gilbert, R. Tuomela).

De o vreme încerc să scriu ceva împotriva acestei idei, dar şi azi am avut dovada că obiecţiile filosofice le-au mai fost servite acestor cercetători fără să facă mare impresie. Ştiu şi ei foarte  bine că navighează în ape tulburi. Dacă aruncaţi o privire pe unul din textele mai teoretice, de ex ăsta, veţi vedea ce măcel iese când sunt introduse concepte precum ‘intenţie’. Nu ştiu însă câtă substanţă poate duce o critică de genul ăsta, dacă nu vrei să legiferezi ca Peter Hacker. Şi atunci? Psihologii scriu uneori cu labele de dinapoi, nu se abţin de la speculaţii şi jocuri periculoase cu vorbe mari. Şi sunt alunecoşi când vine vorba de luat la bani mărunţi (cui altcuiva îi place mărunţişul?). Dar şi la conferinţa asta mi s-a părut că sunt totuşi într-o postură mai bună decât outsiderii când vine vorba de interpretarea datelor experimentale. Poate doar dacă le poţi deranja suficient ontologia pe care stau, sau modelul explicativ – caracterizat abstract. N-aş paria pe asta. Chiar dacă sunt din ce în ce mai sceptic că poţi face psihologie cu un picior în normativ, cum e cazul cu psihologia intenţională, şi chiar dacă cineva mult mai deştept ar putea să pună punct ‘revoluţiei cognitive’, măcar inerţia instituţională va continua. Destul spus (dacă nu e clar, mi-a plăcut prezentarea, dar m-a deprimat complet). Mai leg un interviu cu personajul respectiv.

Cum am derapat, mai spun doar că:

Susan Gelman a ţinut cea mai bună prezentare din conferinţă – şi una dintre cele mai bune pe care le-am văzut vreodată – pe teme de esenţialism. Ideea centrală a fost de a studia cum se extinde concepţia esenţialistă despre genuri naturale dincolo de domeniul genurilor biologice. Experimentele descrise încearcă să surprindă rolul originii şi traiectoriei istorice a obiectelor  în conceptualizarea acestora.

Dan Sperber a vorbit despre ‘vigilenţă epistemică’ – sugerând că ideea tradiţională că default este să ai încredere în adevărul celor spuse de alţii trebuie nuanţată. E greu de spus cum poate fi default-ul în această formă din momentul în care începem să înţelegem că ceilalţi au credinţe, deci inclusiv că e posibil că unele credinţe să fie false. O paranteză interesantă a fost trimiterea la aparentul paradox creat de coexistenţa grijii faţă de ce ni se spune cu succesul fanatismului religios – mai ales într-un schimb cu Carey Sperber a vorbit despre efecte de grup asupra atitudinii epistemice.

Conferinţa a fost închisă de György Gergely. Şi cum a fost gazdă, despre teoria pedagogiei naturale şi rolul stimulilor ostensivi (e.g. contact vizual) în conceperea unui obiect ca reprezentant (generic) al unui gen nu o să spun nimic. Găsiţi aici.

PS: Remarc un contrast, cu titlul de sociologie extrem de naivă a ştiinţei. La prânz, un doctorant de nu contează unde îmi povestea cum profii ţin cu dinţii de ideile lor şi cum uneori fac cum fac să ‘le dea’ în experiment (nu în sensul alterării datelor, ci în cel al reformulării din mers a ipotezelor sau al nepublicării rezultatelor mai dubioase). Urmărind schimbul final de repici – puţin acid – dintre Tomasello (şi Carey) pe de-o parte, şi Gergely şi Csibra pe de alta, am avut impresia că poate nu e aşa rău că profii ţin la ideile lor. Nu e doar că sunt şi ei oameni cu orgolii şi frustrării şi tot restul oarecum scârbos al aparaturii, nu e doar că unii sunt persoane faine iar alţii deloc. Se vede în dueluri că cei consideraţi mari nu sunt consideraţi aşa gratuit.

Ştiinţa nu e chiar aşa ca în reclame, ca atunci când salivează Dawkins pronunţând ‘science’. E niţel mai gri, mai acidă, mai urâţică şi nu mereu devreme acasă – că na, priviţi oglinda. Mai credea cineva în reclame? Acum, şi McD şi leguma bio îşi fac reclamă. Nu-i un motiv să bagi junk pe sub nas doar pt că leguma nu te face nemuritor. Îndoielile privind oamenii sunt nespecifice – şi instalatorii sunt orgolioşi; judo-ul intelectual este însă specific şi eu unul nu ştiu altceva care te poate sălta aşa de la sol precum spectacolul inteligenţei.

Anunțuri

Written by George

Ianuarie 12, 2010 la 12:34 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: