In Conversation: Quine

„In Conversation: W.V.O. Quine” e o serie de 7 interviuri (lungi! o oră jumate-două ore fiecare) cu Quine produs de Philosophy International pe la începutul anilor ’90, după cât se pare (nu găsesc informaţii pe imdb sau wikipedia). Un utilizator de pe youtube a încărcat deja 4 dintre ele (pe lângă multe altele).

• The Fara Interview: Rudolf Fara face un interviu biografic: primii ani de viaţă, studiile de filosofie, călătoriile etc.
• The Goldfarb Panel: Warren Goldfarb (Harvard), Paul Horwich (NYU) şi Martin Davies (Oxford/ANU) discută cu Quine despre relaţia acestuia cu pozitivismul logic şi Rudolf Carnap, despre „Două dogme ale empirismului”, extensionalism, naturalism şi relativitatea ontologiei.
• The Fogelin Panel Robert Fogelin (Dartmouth), Paul Horwich şi Martin Davies discută epistemologia lui Quine – holism, norme epistemice, problema scepticismului şi naturalizarea epistemologiei.
• The Block Panel Ned Block (NYU), Paul Horwich şi Martin Davies discută teme din filosofia minţii şi poziţiile quiniene faţă de acestea – conştiinţă şi qualia, behaviorism vs lingvistică şi psihologie cognitivă, cauzare mentală.

Enjoy!

Mircea Dumitru despre Quine

Mircea Dumitru a fost invitatul lui Constantin Aslam pe 28 iunie, la emisiunea „Izvoare de filozofie” (Radio Romania Cultural), unde a vorbit despre Quine.

Asculta pe trilulilu

Centenar Quine

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Willard Van Orman Quine (25 iunie 1908—25 decembrie 2000), poate cel mai influent filosof american al tuturor timpurilor, şi cu siguranţă unul dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului trecut. Influenţat de Frege, Russell şi Carnap, Quine a fost, la Harvard, profesorul lui David Lewis, Donald Davidson, Daniel Dennett, Gilbert Harman şi Charles Parsons, între alţii. Cu Quine şi, din 1965, Hilary Putnam, departamentul de filosofie de la Harvard a dominat filosofia analitică în a doua jumătate a secolului trecut.

Quine şi-a început cariera academică prin contribuţii la dezvoltarea logicii matematice şi a avut un rol foarte important în crearea comunităţii de logicieni din Statele Unite (i-a ajutat pe Carnap şi Tarski să emigreze, a coordonat disertaţiile unor logicieni importanţi, a scris câteva manuale care stau încă la baza didacticii moderne a logicii, bazată pe studiul logicii predicatelor de ordinul întâi cu identitate, cu semantică de tip tarskian, şi cu deducţie naturală gentzeniană pentru teoria demonstraţiei). Quine a apărat logica de ordinul întâi ca neparadoxală (consistentă şi completă), un „exemplu de claritate, eleganţă şi eficienţă” (Quine 1970: 85), şi a pus-o la lucru în metafizică, în „On What There Is” (1948): traducerea enunţurilor ştiinţifice în limbajul predicatelor de ordinul intâi, al variabilelor şi cuantificatorilor este suficient pentru a determina angajamentele ontologice ale unei teorii, sau, mai faimos, „a fi înseamnă a fi valoarea unei variabile legate” (1948: 15).

Quine a devenit faimos în anii ’50-’60 pentru critica distincţiei dintre enunţuri analitice şi enunţuri sintetice („Two Dogmas of Empiricism„, 1951) şi argumentul indeterminării traducerii radicale (Word and Object, 1960). Aceste argumente, împreună cu teza subdeterminării teoriilor ştiinţifice de către evidenţă, sunt folosite pentru a susţine holismul semantic: semnificaţia expresiilor dintr-un limbaj (sau a conceptelor dintr-o teorie) este determinată nu individual, ci de întregul limbaj/ întreaga teorie (sau, cel puţin, de un fragment suficient de cuprinzător). Deşi teza înrudită a holismului epistemologic (nici un enunţ nu este confirmat de experienţă în mod izolat, ci numai prin participarea sa la o teorie ştiinţifică) este larg acceptată de către filosofii contemporani, celelalte au fost sursa unor dezbateri extrem de animate, dar nu în totalitate satisfăcătoare (Dennett scrie chiar, în ultima lui carte (2007: 387), că dezbaterea dintre Quine şi criticii săi nu a mai avansat din 1974, anul publicării unui simpozion despre Word and Object!)

Poate cea mai mare influenţă însă a avut-o Quine în promovarea naturalismului filosofic. Deşi mulţi filosofi americani de la începutul secolului trecut se declarau naturalişti (vezi Kim 2003), Quine a dat un suflu nou mişcării prin concentrarea pe o concepţie metodologică (filosofia şi ştiinţele—de la matematică şi fizică până la istorie şi economie—sunt continue în spectrul activităţilor omeneşti), iar nu metafizică (naturalismul era înţeles de Dewey, Nagel şi Roy W. Sellars ca opus al „supranaturalismului”). „Epistemologia naturalizată”, de pildă, este un „capitol al psihologiei” (Quine 1969: 82) prin faptul că investigaţia arhitecturii şi dinamicii sistemelor noastre de convingeri trebuie să facă uz de rezultatele investigaţiilor empirice ale psihologilor şi neurofiziologilor, şi mai puţin de metodele tradiţionale ale filosofiei (în speţă, analiza conceptuală şi raţionamente a priori). Similar, metafizica naturalizată ar trebui să ţină cont de teoriile ştiinţifice cele mai bune ale momentului mai mult decât de schemele conceptuale tradiţionale (de pildă, modelul standard al particulelor elementare ar trebui să ghideze cercetările ontologice mai curând decât categoriile lui Aristotel). Deşi versiunea quineană de naturalism este foarte radicală şi are destul de puţini susţinători astăzi, filosofi extrem de diverşi ca Dennett, Alvin Goldman, David Armstrong, Philip Kitcher sau David Chalmers se declară naturalişti, pentru că pretind propriilor concepţii armonizarea (cel puţin) cu descoperirile ştiinţifice relevante.

În limba română Quine a fost tradus foarte puţin; timp de mai bine de 30 de ani, traducerea din „Două dogme ale empirismului” (în Epistemologie. Orientări contemporane, ed. Ilie Pârvu, Bucureşti: Editura Politică, 1974) a fost singura tradurecere. În 2007 a apărut Ţesătura opiniilor la Paralela 45 (traducere de Mircea Dumitru; recenzie în ID aici), iar SRfA pregăteşte din câte înţeleg mai multe traduceri; anul acesta este programată Relativitatea ontologiei la Humanitas. Până va apărea o traducere autorizată, cei curioşi pot citi „Despre ceea ce este” aici (.pdf)

Centenarul Quine va fi marcat de o serie de conferinţe şi simpozioane din Peru până în Norvegia: o listă este disponibilă pe wvquine.org. În Revista de Filosofie Analitică se anunţă (p. 112) un simpozion omagial Quine, între 8 şi 10 noiembrie, la Bucureşti. Se pare că vor participa Graham Priest, Gabriel Sandu, Fred Kroon şi Alex Orenstein.

Referinţe
Dennett, D.

• 2007. Breaking the Spell. Religion as a Natural Phenomenon, Penguin Books.

Kim, J.

• 2003. „The American Origins of Philosophical Naturalism„, Journal of Philosophical Research, APA Centennial Volume: 83-98.

Quine, W.V.O.

• 1948. „On What There Is” Review of Metaphysics. Retipărit în From a Logical Point of View, Harvard University Press, ed. a doua 1964.
• 1969. „Epistemology Naturalized”, în Ontological Relativity and Other Essays, New York: Columbia University Press
• 1970. Philosophy of Logic. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.

The Ideas of Quine

Via Theorem(e) I found out a while ago that on Youtube there are several interviews by Bryan Magee with famous philosophers, including one on Quine. I finally got the chance to watch it this week. It is quite interesting; it’s the first time I see Quine talking, and although I had heard that he wasn’t much of a speaker (Dana Scott, I think, recalled that, when leaving Tarski, he chose Princeton and Church over Harvard and Quine because, inter alia, the latter’s logic courses were dull…), the difference between his belabored prose, so prone to quoting, if not outright memorable, and his jerky, broken off speech was a bit of astonishment. Anyway, the 50 minutes interview is well worth watching. Some of my comments are below.

„The Ideas of Quine” on Youtube:
Part 1 | Part 2 | Part 3 | Part 4 | Part 5

In spite of being best known for his work in the philosophy of logic and language and epistemology, here Quine discusses mostly issues in metaphysics. For instance, the very first example he gives of a philosophical question is the nature of causation (although his written work contains very few references to causality, here it resurfaces several times, as in the discussion of the mind-body problem, or that of free will). He goes on to state his views on what there is, on the mind-body problem, on the epistemic status of numbers and physical objects, on meaning, translation and modality, and on his method of semantic ascent.

Quite interesting are his pronouncements on the mind-body problem, especially since there is not much consensus on how to read certain paragraphs from his Word and Object. Anyway, he has been considered either a behaviorist or an eliminativist about the mind. But his stated view here does not lend support to any of these hypotheses. What is clear is that he rejects substance dualism (because of the interaction problem and the closure of the physical realm), and recognizes the mental only as „attributes or activities on the part of physical objects, mainly persons.” (i.08:15 onwards) This statement, taken in isolation, seems even compatible with a property-dualist view. Now, he says that he doesn’t deny the existence of mental phenomena (ii.04:20), and that he’s interested in proper criteria of application for mental predicates that would preserve intersubjectivity. Here behaviorism comes into play:

The extent to which I am a behaviorist is seeing behaviorism as a way of making an objective science of mentalistic concepts. I don’t identify mental states with behavior, I identify mental states rather with neural states. Nor do I regard behavioral accounts as, in the last analysis, explanatory of the mental states, mental phenomena; I think that an explanation for these is to be found rather at the neurological level. (iii.01:10)

Reference to behavior is meant to provide the application criteria for the mental vocabulary in order for us to state hypotheses for empirical testing (by neurophysiologists). It is not meant to replace mentalistic terms for everyday use, only for the scientific discourse. In Part 4, when discussing his views on the „predicative” side (that is, on what can be said; in earlier works he called this the „ideology of a theory”), he even seems to treat „behavioral” and „observable” as interchangeable. So, at this point in his career at least, his views on mind-body looks more like a version of identity theory (probably of the Davidsonian type, given the favorable mentions of it in From Stimulus to Science).

Mind aside, here is his ontological credo, from Part 4:

iv.03:03 „I accept, or assume, physical objects (a physical object being construed, quite generously, as the content of any portion, however scattered and discontinuous, of space-time), and all classes of such things, and all classes of such classes, and so on; and mathematicians have known, or discovered over the past century, how all talk of numbers, and functions, and all other mathematical entities can be paraphrased into talk of pure set theory, of classes. […]
iv.03:47: „there are other [abstract objects] that I reject: properties I would reject, because there’s the question, in what circumstances do two descriptions, two characterizations, determine the same property, and in what circumstances do they determine different properties, which has happened to be the properties of all the same things. […] it is ordinarily said that two clauses, two phrases, determine the same property if they have the same meaning. But of course this characterization goes by the board if we don’t accept the notion of meaning. […] properties, I’m persuaded, are dispensible in science; it’s not so clear that we cand dispense with classes.
iv.03:55 „So this would be my tentative ontology, and I would regard it as part of science, and subject to the fallibility of the rest of science, namely the individuals, and the hierarchy of classes, and classes of classes, and so on, built upon them; the individuals being physical objects.”

Also of interest should be the answer Quine gives when Magee asks him (in Part 3) to justify his beliefs in abstract entities. He says that mathematical objects (such as numbers and functions and classes) and some physical objects (mainly the elementary particles) should be considered, epistemically, on a par, as „auxiliary objects” used in framing hypotheses about the world. Magee insists on the intuitive difference between saying of, say, numbers and quarks, that they are unobservable, since the latter, but not the former, are material. Quine’s answer is exemplary: this difference is tenuous, since particles, being smaller than any wavelength, are in principle unobservable, and that their behavior is unlike those of medium-sized bodies, „so much so that only by courtesy are they called ‘material’.” (iii.07:20)

There is more great stuff there, such as his pronouncements on The Big Old Questions Of Human Concern That Analytical Philosophers Systematically Disregard Thus Failing Miserably In Their Mission (no, I won’t spoil your fun 🙂 see from i.04:10), so give it a try.