Calculemus!

Let us calculate.

Posts Tagged ‘Gabriel Liiceanu

Cum ajungi copil de mingi

Vad ca Andrei Cornea a devenit un fel de copil de mingi al lui Liiceanu & and the sinister „intellectual” company. Dupa ca s-a gasit sa atace, cu argumente foarte slabutze si cateodata chiar absurde (gen „Patapievici e fizician”; cam care o fi conceptul de FIZICIAN cu care lucreaza dl. Cornea?), –vezi aici si aici– articolul meu din Idolii Forului depsre nulitatile „filosofice” patente din tzarisoara noastra , acum se gaseste din nou in ipostaza de a-l apara pe editorul (si nimic mai mult) Gabriel Liiceanu de lupul cel rau: Caius Dobrescu. Parca Cornea (scuze pentru cacofonie) mi se parea, cu ceva ani in urma, omul ceva mai acceptabil din gasca sinistra de „oieri ai mintii” de pe langa Humanitas. Ca nu pare nici ahtiat dupa functii (ca Avramescu, Patapievici, Baconsky, Pleşu), nici hamesit dupa bunuri materiale (a la Liiceanu). Dar viata merge inainte 🙂

Anunțuri

Written by István Aranyosi

Octombrie 13, 2010 at 5:30 pm

Interviu cu István: „E trist că românilor nu li se oferă modele autentice pe plan academic”

leave a comment »

István a dat de curând un interviu pentru o publicaţie online din oraşul său natal, Sighetul Marmaţiei, în care vorbeşte despre câteva teme atinse şi aici – filosofie analitică şi prezenţa ei redusă în România, móde şi modéle culturale locale, ce înseamnă administraţia universitară responsabilă etc:

Consider că e trist ca românilor să nu li se ofere modele autentice pe plan academic. De Radu Bogdan am auzit pentru prima dată prin 2000, când i-am citit cartea despre filosoful australian David Armstrong. În 2007 i-am devenit coleg la Bilkent. Este un gânditor de care ar trebui să se ştie în România, ar trebui să i se publice cărţile. Ar fi un prim pas spre o deschidere spre filosofia practicată azi în cercurile mondiale de elită, şi, inevitabil, o îndepartare de dumpingul de produse autohtone de gen „şcoala Noica”, „neo-Cioranism”, sau eseistica şi aforistica complet neargumentative care sunt la modă în Romania, şi de care mie personal mi s-a facut acru.

Deocamdată, doar partea întâi.

Update, 08.23: şi partea a doua.

Written by Stefan Ionescu

August 17, 2009 at 12:03 am

Idiosincrazii nicasiene

with 19 comments

Din G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, a.k.a. „O catastrofă paideică în cultura română” (Bucureşti: Humanitas, 1991).

Luni, 10 oct 1977:

Tot de la cazul lui mi-a venit şi gîndul neşansei de a ajunge la filozofie a celor care au pornit către ea dinspre ştiinţe. Aristotel este primul exemplu, apoi Descartes şi Leibniz, care astăzi ar fi făcut nu filozofie, ci fizică, matematică sau logică. În secolul nostru nici un om de ştiinţă nu a dat filozofie mare şi cazul tipic este poate al lui Heisenberg. Dar de ce se întîmplă aşa? Pentru că filozofia înseamnă mania, nebunie, or nici un om de ştiinţă nu poate avea mania. Aici nu e vorba decît de un divorţ unilateral, pentru că filozofia poate anexa oricînd ştiinţa şi are oricînd de făcut ceva cu ea. Dintr-un singur punct exterior filozofiei poţi ajunge la filozofie: de la teologie. (p. 21)

Duminică, 18 feb 1979:

Cînd intri în filozofie îţi schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha; îţi spui Pavel sau Petru. Sigur că nu e uşor să explici ce înseamnă să ai organ filozofic. Poţi spune că Platon, Hegel şi Heidegger au sigur, cum tot sigur este că un Descartes sau un Leibniz nu au. N-am încetat să mă întreb toată viaţa dacă Aristotel a avut sau nu organul acesta şi înclin să cred mai degrabă că nu, deşi recunosc că peste problemele lui nu poţi trece. (p. 40)

Joi, 7 mai 1981:

Gîndiţi-vă ce înseamnă un asemenea lucru într-o lume bîntuită nu numai de degradarea curentă a cuvîntului, ci şi de asceza pe care o aduce cu sine filozofia analitică anglo-saxonă. Am terminat de curînd cartea lui Hintikka, pe care mi-a împrumutat-o Sorel [Sorin Vieru]: Knowledge and Belief. Să vedeţi ce carte ştie Hintikka; să vedeţi cît de bine îl stăpîneşte pe Aristotel! Dar să vedeţi totodată ce înseamnă să treci prin cultura mare şi să o părăseşti pentru asceza analiticului şi logicului. Oamenii ăştia îşi refuză sinteza! Asceza logicii, la fel ca cea religioasă, devine religiozitate fără religie: intrare în puritatea unui gînd fără obiect. Dar să vedeţi unde ajunge cartea lui Hintikka, unde ajunge Hintikka cu problema lui „ştiu că ştiu”. Ajunge la bietul Schopenhauer, pentru care problema lui „ştiu că ştiu” se reduce pînă la urmă tot la faptul simplu de a şti: lui Schopenhauer îi scapă în felul acesta tocmai miracolul filozofiei, care este reflexivitatea. Dar dacă aici ajungi după ce întreprinzi pe două sute de pagini „analiza logică a două noţiuni” — cum îşi subintitulează Hintikka lucrarea —, dacă ajungi tot la prostia lui Schopenhauer de acum un secol (ce-i drept, demonstrată cu mijloace formale), dă-mi voie atunci să-ţi spun că nu faci decît să mă blochezi, că nu mă muţi din loc, că mă laşi acolo unde eram. Şi atunci afirm, chit că Sorel o să se supere pe mine, că Hintikka nu mai e nici măcar un alexandrin: e un mandarin. Şi e pecinginea mandarinismului — maniera în locul substanţei — cea care se întinde astăzi peste cultură cu spiritul acesta anglo-saxon, cu formalismul logic care în America a devenit aproape o materie teologală şi a cărui singură graţie este de a fi generat paradoxul gratuităţii în mijlocul spiritului pragmatic. Pe lîngă toţi Hintikka de astăzi, Wittgenstein îmi pare a fi un zeu: el a atacat toate problemele mari şi a făcut-o cu un simţ al răspunderii pe care cei de azi nu îl mai au. Wittgenstein este o culme de presocratism într-o lume care alexandrinizează şi mandarinizează. E o lume teribilă lumea de astăzi; şi poate că numai cei care au ştiut să păstreze monoteismul în condiţia diasporei o mai pot salva. Numai ei mai pot contracara cultura pustiitoare a anglo-saxonilor, reconvertind cultura la bunul
monoteism al spiritului. (p. 105)

So: Aristotel, Descartes şi Leibniz nu au „organ filosofic” (wtf is that?!), iar Hegel & Heidegger au. Ştiinţa sucks, teologia rocks. Hintikka = Schopenhauer = loser. Cultura anglo-saxonă e pustiitoare. Wittgenstein is God. În schimb, panarame ca St. Lupasco sau Mihai Drăgănescu (invocaţi cu alte prilejuri, prin Modelul Cantemir mi se pare) sunt genii. Bravos naţiune, halal învăţător.

Written by Stefan Ionescu

August 18, 2008 at 11:29 am

Mistificarea mistificărilor, şi totul este mistificare

with 2 comments

Am încercat să mă abţin să comentez „scandalul” ICR NY, pentru că pe de o parte ICR are probleme mai importante (cum e de acord şi Herta Müller), iar pe de altă parte discuţiile alunecă de la judecăţi estetice la judecăţi politice şi ideologice aşa de repede, ca îmi cauzează la stomac. Oricum, ziarele şi blogosfera au grijă să ne ţină la curent (vezi pe blogul lui Andrei Bădin texte, imagini & legături cât încape).

Mi-a sărit în ochi însă nota lui Liiceanu din Cotidianul („O enormă mistificare„, 6 august), în care acesta scrie:

Grav e că în această nouă campanie a urii este amestecată, iată, una dintre cele mai importante instituţii ale ţării. Grav e că ea e îndreptată împotriva unuia dintre cei mai străluciţi intelectuali ai noştri, care a excelat întotdeauna prin discursul său democrat şi liberal. Pentru ceea ce a realizat în anii din urmă Institutul Cultural, românii ar trebui să-l hrănească pe Horia Patapievici în Pritaneu. Niciodată România nu a fost atât de bine cotată în străinătate tocmai prin ceea ce a reuşit cultural. În anul în care ICR a preluat, ca semn al preţuirii internaţionale, vicepreşedinţia Uniunii Europene a Institutelor naţionale de cultură, Senatul român îşi propune “să-l supună oprobriului public”. Când Caragiale, răzbit de scârbă, s-a mutat în Germania le-a spus prietenilor: “Nu mai pot, mă’! Duhoarea e prea mare”. Şi totuşi, era şi ţara lui. A cui e România de azi? A slujnicarilor lui Ceauşescu? Sau a lui Patapievici?

Acum, grav nu e că Liiceanu consideră ICR-ul „una din cele mai importante instituţii ale ţării”, sau pe Patapievici, „unul din cei mai străluciţi intelectuali ai noştri”, nici măcar că discursul acestuia din urmă e considerat „liberal” (what’s in a name? toată lumea e liberală nowadays…). Iarăşi, nu sunt eu cel mai în măsură să comentez activitatea ICR, pentru ca mă lasă cam rece (primesc anunţuri de la ICR Budapesta, dar nu mă prea duc pe-acolo; cât despre programul de traduceri, ce să zic—ăştia suntem, cu Noica, Pleşu, Liiceanu, Avramescu &c defilăm).

Ce m-a deranjat la nota lui Liiceanu este falsa dihotomie cu care încheie. Probabil de la volanul lui Siegfried aşa se vede lumea, împărţită-n smintiţi şi în mişei, în alb şi negru, în „slujnicari” ceauşişti şi illuminati pro-Băsescieni, în lăutari şi anti-lăutari. Asta o fi logica lui Hermes? mai degrabă logica de fier… Mă rog, probabil e suficient să goneşti peste viteza legală, pe valea Oltului, cu Sein und Zeit în gură, pentru ca intelectualii noştri fini & democraţi să te adopte ca pe unul de-al casei, şi suficient să perorezi fără noimă despre „hotar”, „hotărâre” şi „fondul intim-străin”, ca să fii filosof în ţara asta. Restul e mistificare, o enormă mistificare…

Written by Stefan Ionescu

August 8, 2008 at 5:23 pm